1. De la Eve la stele   2. Ceață de octombrie 3 .La crucea lui Cassian

1. De la Eve la stele 

Pe străzile pe care ieri cutreieram cu tine,
astazi mă plimb cu alta..
Aceleaşi locuri, acelaşi personaj dar...
Dar complementul altul...
E arşiţă sau frig, e moină sau furtună,
sub soarele torid sau sub un clar de lună,
Perseverent regizor al teatrului absurd,
repet aceeaşi scenă de-i soare sau de-i vânt,
Mereu, mai circumspect, fac permutări de Eve
Şi caut complementul Nodului Gordian,
Pe străzile pe care le cutreieram,
odinioară singur, ieri cu tine, astăzi cu alta
Şi poate mâine... mă voi opri...
Poţi tu să ştii? Sau poate eu?
Sau poate eu voi renunţa la mască,
la idei şi la decor, la Nodul Gordian...
la regizarea pieselor absurde...
Atâtea Eve...
Realul şi absurdul au început să se confunde...
Şi... unde să caut alt decor, alte idei şi altă mască?
Abisul de sub stradă se cască
în fiecare clipă, mai mult, mai mult;
Tinde să mă înghită...
Profită de absurda căutare de Eve...
Odinioară singur, ieri cu tine, astăzi cu alta...
Şi poate mâine... singur ca şi odinioară.
În fiecare zi, în fiecare seară,
De-i arşiţă sau frig, de-i moină sau furtună,
Sub soarele torid sau sub un clar de lună,
Pe străzile din vid în căutări de stele,
În cântecul perfid al visurilor mele,
Mă voi gândi o clipă la străzile pe care
cutreierându-le singur, cu tine, cu oricare,
Într-un trecut absurd al verbului a fi,
când eu şi tu şi alta eram vii,
jucam acelaşi rol în fiecare seară,
în fiecare toamnă, iarnă, primavară, vară,
În aşteptarea unei clipe dintr-o zi
În care străzile reale, fără mine,
vor deveni pustii...

2. Ceață de octombrie


Prin ceață simt cum trec spre golul infinitului;
E pâclă ce mă-neacă și sângele mă doare-
Un țipăt surd se-aude din eul meu rănit,
Noroaie curg din ceruri
Și încă n-am murit...

Prin alburie moină înnegurat privesc
Spre timp și timpul meu se-oprește-
Adorm prin somn și-n somn iar mă trezesc,
Iluzii mă înconjoară-
Și încă mai trăiesc...

Prin ceață mă învârt în jurul a nimic,
Haotic bântuiesc pe lângă maști de ceară-
Un univers închis se stinge-n infinit
Și plânge chintesența-
Și încă n-am murit...

Prin alburie moină mă scurg spre-al meu sfârșit
Topindu-mă în focul ce îmi irigă porii-
Prin mine curge timpul,nu pot sa îl opresc...
E vânt,e fum,e ceață-
Și încă mai traiesc...     

3. La crucea lui Cassian

La mânăstirea sufletului românesc,
mă închin pios în noaptea
bucuriei strămoşeşti
şi cufundat în ruga către ancestral,
aprind lumini din stele
pentru sfinţii pământeşti.
Aici,întrg trecutul se întoarce
spre a mă întoarce în trecut...acum,
la mânăstirea suferinţei româneşti,
strâng pumnul de pământ lăsat spre moştenire,
şi cufundat în legământul strămoşesc
mă răstignesc şi eu pe crucea neamului
ce veşnic mi-a rămas în amintire.
Aici se naşte flacăra speranţei
ce arde-n suflet de român...acum,
la mânăstirea crezului străbun
mă închin pios cu semnul crucii ortodoxe,
indiferent ce va urma,o sa ramân,
în gânduri,în simţiri,în raţiune,
românul ce se naşte din suflet de român,
bucată de pamânt din româneasca naţiune!